Întrebare: În Montessori se vorbește despre marea disciplină dobândită de copii. Cum se ajunge la aceasta? Știm că Dr. Montessori nu credea în recompense și pedepse.
Răspuns: Atunci când Montessorienii vorbesc despre disciplina dobândită de copii, ei vorbesc de obicei despre dorința copiilor de a munci. Copiii sunt interesați de ceea ce fac. Sunt calmi în timp ce lucrează. Ei persistă în sarcina pe care și-au stabilit-o. Ei repetă cu plăcere lucrurile pe care le știu, perfecționându-și tot mai mult autocontrolul. Au învățat să își aleagă propriile activități. Sunt receptivi la solicitările ghidului/ profesorului, chiar dacă ar dori să rămână la activitatea aleasă. Ei se vor deplasa în funcție de cerințele muncii lor și există puține schimburi sociale pe parcursul zilei. Nu există timiditate în abordarea unui adult iar ochii lor strălucesc de bucurie în activitățile lor de peste zi.
Vizitatorii care nu cunosc metoda Montessori sunt adesea uimiți de ceea ce văd. La început, mișcarea îi poate deruta, dar majoritatea văd în cele din urmă că există o ordine în spatele ei. În al doilea rând, se pot întreba ce „a făcut” acel profesor copiilor pentru a-i face să se comporte atât de rațional și de calm. Chiar și părinții pot fi uimiți de comportamentul copilului lor atunci când acesta lucrează într-un mediu pregătit.
Cum apare acest tip de disciplină?
Dr. Montessori și toți cei care au condus grupuri Montessori sunt de acord că disciplina nu este o stare ușor de atins. Primele licăriri ale acestui tip de disciplină apar atunci când un copil devine interesat și implicat într-o activitate. Nu poate fi o activitate oarecare. Trebuie să fie ceva pe care „profesorul interior” al copilului îl recunoaște ca fiind necesar pentru a deveni o persoană pe deplin dezvoltată în propria sa cultură. Toată munca noastră este legată de mișcare, de a face ceva; ceva cu un scop inteligent. Nu trebuie să știm care este scopul copilului. Dacă vedem concentrare, recunoaștem că el a realizat propria sa conectare și devine disciplinat. În Descoperirea copilului, pp. 304-5, Maria Montessori spune că rolul nostru în consolidarea acestei experiențe este prin lecții repetate în „tăcere”. Întreaga secvență de a rămâne imobil, de a-și asculta vocea interioară și de a se deplasa prin cameră fără niciun sunet „îl pregătește efectiv pe copil pentru a-și pune în ordine operațiile motorii și mentale și personalitatea”.
Odată ce copilul poate efectua un ciclu de lucru (a lua materialelor, a lucra cu concentrare și a le pune la loc), ghidul Montessori trebuie să continue să prezinte materiale și activități care vor capta atenția copilului și îi vor extinde treptat capacitatea de concentrare. Aici se află o dificultate. Disciplina nu se produce auzind o altă persoană vorbind. Disciplina noastră vine pe calea indirectă de a-i ajuta pe copii să se dezvolte într-o muncă liber aleasă. Fiecare ființă umană trebuie să învețe să se controleze prin propriile sale eforturi.
Lecțiile de mișcare prealabilă și de grație și curtoazie îl ajută pe copil să învețe să-și controleze mișcările voluntare. În același timp, ele îi umplu mintea cu cunoștințe despre cum să trăiască în societate. Pentru noi, o persoană este disciplinată atunci când este stăpână pe sine. Ea știe cum să se controleze și, atunci când este necesar, să respecte o regulă de viață. Ea poate acționa independent.
Așa cum nouă ne place să cântăm cântecele pe care le știm sau să ne pregătim rețetele preferate, copilului îi place să repete eactivitățile pe care le cunoaște. Desigur, copilul trebuie să cunoască bine prezentarea pentru a avea parte de această bucurie. Cu toate acestea, atunci când copilul trece dincolo de nevoia interioară de a exersa, nu mai este nevoie de repetiție.
Ritmul copilului este adesea diferit de cel al adultului. Aici se află o altă dificultate în lumea noastră cu ritmuri rapide. Adultul poate crede că rezultatul este ceea ce contează pentru copil. Adultul poate face o parte din sarcină, gândindu-se atât să se grăbească, cât și să mulțumească copilul. Atunci când observăm dezamăgirea unui copil, ne dăm seama că acesta a fost concentrat mai degrabă pe procesul de a face ceva decât pe rezultatul de a fi terminat acel lucru.
Acest tip de disciplină se realizează fără un adult critic și exigent. În schimb, rolul adultului este de a oferi căldură și libertatea de a alege propriile activități. Rolul adultului este de a pregăti un mediu și de a-l conecta pe copil cu acesta. Apoi observăm. Desigur, comportamentele dăunătoare sau neproductive sunt rapid limitate.
Recompense și pedepse
La începutul activității sale, Maria Montessori a descoperit că recompensele externe aveau o semnificație redusă pentru copii. De nenumărate ori, aceștia i-au arătat că „recompensa” lor consta în a continua să muncească. Era plăcerea lor interioară care venea din forța interioară, nu din recompensele externe. La scurt timp după aceea, Maria Montessori a realizat că pedepsele nu promovau tipul de disciplină interioară pe care l-am descris. În schimb, pedepsele, fie ele blânde sau serioase, întrerupeau fluxul de energie creativă. Confruntarea cu teama de presiune secătuiește energia care derivă din activitățile spontane. Astfel, ea a evitat atât recompensele, cât și pedepsele.
Astăzi recunoaștem, în general, efectul dăunător al tratamentului negativ asupra dezvoltării personalității. Cu toate acestea, copilul va avea în continuare nevoie de limite ferme pentru a-și menține propria libertate și disciplină și pentru a evita interferența cu libertatea și disciplina altuia. Adultul trebuie să ofere în continuare autoritate asemenea unei cârje, atunci când un copil are nevoie de ajutor pentru a se descurca singur.
Până în prezent, cercetările au arătat că laudele și recompensele externe dăunează activităților spontane. Se pare că, în cazul în care o persoană era deja motivată să desfășoare o activitate, recompensele așteptate interferează de fapt cu interesul său ulterior pentru această activitate.
Atâta timp cât profesorii și părinții vor avea conceptul că copiilor trebuie să li se ordone în loc să fie educați să fie buni, sistemele de recompense și pedepse vor continua în lume. Experiența noastră Montessori ne-a arătat că este un proces educațional complex pe care un copil trebuie să îl învețe pentru a dezvolta voința puternică de a fi bun și, în același timp, un nivel ridicat de supunere față de cei în care are încredere. Maria Montessori ne-a sfătuit să arătăm căldură sufletească și încurajare copiilor pe care îi avem în grijă. Disciplina interioară este calea către o viață pașnică.
Comunicări AMI – 2/2007
